Retrospectiva Bernardo Bertolucci la Institutul francez 

Iata un film care, in apararea esentei cinematografului, devine aproape o pledoarie. Acest frondeur innascut, va fi trecut la un moment dat prin acea criza fermecatoare a dublului limbaj, juxtapus unui timp la care el nu mai dorea sa fie martor (v. convorbirile sale cu P.P.Pasolini din anii 60); atunci s-a produs in zona sa crepusculara o anume sciziune: intre sentiment si armura lui, ratiunea dominanta; atunci teama de cuvant si literatura il va pune surprinzator de lesne, sa se exprime ostentativ, controversabil, precum un copil ce-ar vrea sa constate daca se poate face inteles doar prin singulara sa judecata.

Visatorii( The Dreamers, 2003)- ultima sa realizare, este una din aceste sfidari a istoriei, a oamenilor, a terorii sub toate chipurile sale aici,, ca si altadata, in Conformistul(1970) sau Ultimul tango la Paris tandretea si abjectia s,unt cele doua fete ale lui Janus, unde puritatea dorintei devine (o hetaira seducatoare, chiar daca ea ramane irepetabile, indimenticabila prin insasi straniul ei balet. Bertolucci nu-si poarta niciodata spectatorul direct spre un iluzoriu paradis al fictiunii; dimpotriva, pentru el, orice tema, orice subiect de film trebuie sa treaca Rubiconul indoielii; al gestului ultim, premonitoriu.

Nu s-ar putea spune ca, pentru regizor toata aceasta suma de parabole amalgamate in intamplarile celor trei personaje(Isabelle,Theo si Matthew)se vor strange undeva,intr-un loc geometric al filmului,oferindu-i sensurile pe care el le vrea,dar de justificarea carora se fereste.(v. secventa confruntarii violente dintre manifestanti si autoritatile dezlantuite.:furia colectiva invinge totusi marasmul individual,oricat de neverosimil ar parea el) Peste toata aceasta lupta mefistofelica intre inocenta si crima,intre libertate si dispret,Bertolucci mai asterne un strat fin,aluziv de simboluri(suita de flash-back-uri musicale,cu inserturi din filme retro si chansonete en vogue,dintr-o Franta demult crucificata pe altarul adevarurilor altora,asa cum evoca Simone de Beauvoir in jurnalul sau.

Din episoade tesute polifonic,urmand firul epic al romanului se recompune ca-ntr-un joc de oglinzi,nu atat universul unei generatii pentru care eroismul sau iubirea deveneau simple obiecte dedecor,tulburator ,cat schita unei maturizari asteptate,dar exilate-n neant. In mod cu totul straniu pentru un film despre pasiune, obsesii filtrate, augmentate visual-auditiv (v.fascinanta privire a Gretei Garbo in duet cu J.Gilbert din Regina Christinasi posibilitatile visului ultragiat al celor trei personaje strabatand salileLuvrului, intr-o cursa a altui destin ). Visatorii a insemnat un proiect nascut dintr-o intamplare, privit la inceput cu indiferenta mascata;cineastul a ales cartea lui Gilbert Adair din 1988 (The Holly Innocents) reflectand la simptomele romanului, o verritabila poveste despre mnage a trois, in Parisul baricadelor lui 68, avand sentimente confuze, temeri deghizate in sumbre analize.

Un etern francofil ce singur recunoaste ca are un viciu, italianul din Parma s-a simtit prea aproape de haosul acelui an fatidic pentru francezi, fiind extrem de dualizant in transplantul sau filmic, de teama pierderii propriilor sale experiente si ale altora. cunoscut in anii 60 experientele lor personale converg totusi, la o mai profunda analiza . Impulsionat de Bertoluci,Adair nu a rescris doar scenariul,ci si cartea intr-o noua editie, cu oate ca el va afirma ca nu este o idee buna ca o carte si un film sa fie identice; desi regizorul si scriitorul nu sau cunoscut in anii 60 experientele lor converg totusi, la o mai profunda sondare. Filmul abordeaza tangential miscarea tectonica a acelei lumi, un paradis in destramare. Bertolucci se impune astfel in pofida nesigurantelor sale lirice, ca autor al unui cinematograf apt sa redea cat mai adecvat obiectul sau (raportul continut forma este neancetat modelat,relansat ,evitandu-se o curgere continua ,monocorda a aparatului de filmat;odinioara, opera de arta clasica era o monada perfecta-in sensul ca exprima un univers delimitat cu precizie de un cadru:obiectul era unitar,definitivat;pe de alta parte,arta moderna poseda aspiratia de a nu produce implicit o opera ,ci modelul) felului de a produce opera;efectul creatiei bertolucciene, nu se stratifica in,autonom,ci se integreaza intr-un program,o axioma stilistica,uneori cu valoare de suita(v.Conformistul,Ultimul tango la Paris,Ultimul imparat);acest program reconstituie o secventa de viata, fara a avea veleitatea epuizarii lui.

Intr-o astfel de tranzitivitate asumata a artei bertolucciene,sta caracterul ei de opera deschisa ,la fel de indeterminate, ca si starile sufletesti ale eroilor; daca filmul clasic era unilateral dimensionat, cel al lui Bertolucci ramane un mister deschis, adica incifreaza o experienta ambivalenta (artistica si afectiva ); findca autorul.stie sa ne dezvaluie un anumit gen de adevar, intalnit mai rar in cinematograful vechi; un adevar desprins adeseori din haloul unui timp trecut, admirabil dilatat, ca si cum nimic n-a fost cu premeditare decis, ale carui fapte, gesturi, atitudini, se petrec in fata noastra pe masura ce privim imaginile ,greu de definit,de justificat ,dar pe care le localizam totusi,printr-un acces intuitiv, curba emotionala declansata de atitudinile eroilor, de avatarurile gandurilor lor, detin o configurare( analoga celor prefigurate in traversarea istoriei curente, asa cum au facut-o un Bunuel, Visconti sau De Santis). Aceasta miscare de permanenta translatie a discursului filmic tine la el locul traditionalei evolutii a temei. La Bertolucci, vibratiile (fie erotice sau ale memoriei), ale tipurilor de comunicare se rasfrang ca un ecou, rezonand in intimitatea sentimentului; are loc, asadar, precum la Bergman, un transfer volitiv al lucrului-ce nu mai are un contur dat in zona nelinistii, a vagului, a instrainarii(daca Isabelle,Theo,Matthew naufragiaza sau nu, in labirintul experientelor la care se supun, asta nu-i face mai putini umani in infrangerea lor, decat victoria pe care le-am fi dorit-o. Infernul istoriei ramane undeva, suspendat in camera obscura a fiintei (subiect tratat din alt unghi, in Novecento) In acest sens, ceea ce este cu adevarat relevant in poveste, nu e doar conflictul acut al unor caractere si pasiuni, ci doar ipostaza vulnerabilitatii fiintei. Campul unei constinte individuale se contureaza functie de instrumentele oferite de intelegerea unei realitati; pentru regizor neimplinirea afectiva este transferata la scara metafizicului, incercand sa redea chipul unei memorii ultragiate. Lumea eroilor sai devine o oglinda multiplicata la infinit a lumii lor interioare; la finalul povestirii ramane o singura certitudine: triumful visului, singura posibilitate de salvare dincercul de creta al Timpului.

Traiectoria filmica a cineastului italian contine numeroase volute stilistice cu impact in memoria cinefilului; fostul asistent al lui Pasollini si-a cultivat cu o profunda consecventa, temele si variatiunile conceptuale, incercand sa traseze in peisajul epocii (anii 70 -80 ) o anume Arca a sufletului ca si Visconti, dar in alt grad al expresiei, reconstituind drumul de la ideal la real, prin purgatorial constintei (v. Conformistul,Tragedia unui om ridicol,La luna). Regizorul si-a demonstrat capacitatea de seductie, prin discretia discursului si rafinamentul viziunii, prin evitarea oricarei tentatii ideologice. DacaVisatorii evoca acele momente dintr-un ev al barbariei programate, al coliviei sociale (B.H.Levy), autorul sugereaza nasterea unei veritabile cabale, ce va sta la originea fie arevolutiei culturale, (cum o teoretiza J.P.Sartre), fie a campaniilor pacifiste dirijate din umbra de mandarinii puterii, cei pe care De Gaulle ii numea dispretuitor, arlechinii de serviciu ai terorii (Memorii de razboi,vol I ) Creatia de pana acum a lui Bertolucci, poate constitui o posibila alternativa la cugetarea lui A.Comte -nu trebuie sa definim umanitatea prin om, ci omul prin umanitate Acest ultim film bertoluccian va concura la aproximativ 12 relevante premii internationale, din circuitul cinematografic mondial (Academia Eurpeana de Film).