Constantin Radulescu sau prezentul perpetuu al formelor 

Adevaratele paradisuri sunt cele pierdute amintea Proust-si se poate adauga, cele inca neatinse. Pentru Constantin Radulescu s-ar putea spune ca edenul are forma visurilor sale; artistul isi indreapta spre ele o anume nostalgie activa, veritabila sursa a unei mitologii transpersonale.
 
In viziunea sa creatorul are acel rol de factura rodiniana: a iscodi semnele universului, fiind atent la vocea materiei, indiferent de plamada ei-tei, nuc, cires, platan sau stejar. La acest dezvaluitor de taine ale firii-in descendenta rilkeana- obiectele au devenit semnele unei metarealitati, trimitand la acea pregatire de-nserare de care vorbea altadata un Valery, de fapt un alt mod de intrare sub vraja nocturnului, a contemplatiei( v.aici functia sacerdotala, veghetoare a unor lucrari precum: Troita, Vitraliu, In cautarea eului, Rodul Pamantului, Cruce, Dualitate, Fractura timpului, Cocosulsau Patimile crestinatatii). Semnul duhovnicesc al pieselor radulesciene isi dubleaza intelesul prin referinta traditional-etnografica, indicand deopotriva un areal al ancestralitatii( format din elemente primordiale: bradul, cununa, soarele, oul genezic, pasarea, sarpele, cocosul, semintele cunoasterii). Gandirea sa nu face elogiul evaziunii intr-o rezervatie naturala a imaginii, ci ea incearca a gasi calea unei atingeri a izvoarelor creatiei, acel drum populat cu amintirea jertfei cristice. De aceea obiectele nu si-au pierdut acel atribut vital al fascinatiei si anume lumina, ea fiind cea care le declanseaza vibratiile.
 
Aflat intr-un dialog natural, aproape rousseauist cu structura materialului, artistul modeleaza formele, netezindu-le suprafetele cu un anume gest inefabil, tinand de un spatiu al initierii. Daca am concentra temele si sursele creatiei sale am putea constata ca punctele cardinale ale acesteia-legate simetric intre ele sub forma de cupluri- sunt rodirea-jertfa si destinul-trecerea. Rodirea asociaza astfel tema germinatiei sau a fecunditatii solare traducandu-se spatial intr-o arhaitate impresionanta(v.Rodul Pamantului); pe de alta parte, destinul poate trimite la legea suprema a Universului, cum o numea Matisse, in vreme ce trecerea e o alegorie a duratei, ca o surprindere a acelui pantha rei heraclitean. In viziunea sculptorului, spatiul tiparelor eterne asuma- prin raportari gradate- acel motiv elin al intoarcerii la elementele esentiale, cu inflexiuni pitagoreice( apa, aer, foc).
 
Autorul stie faptul ca arta nu poate supravietui decat atunci cand viata nu e un model absolutizant, ci o materie prima revelatoare de sensuri. In spatiul sculpturii formele fundamentale sunt ovalul si elipsa, asadar acele forme proprii lumii organice; lor li se asociaza si maniera radulesciana de arhitecturare a universului.Un crescendo dinamic al intregii forme e intretesut tainic cu un desavarsit echilibru, purtator de launtric repaus, al elementelor. Indelunga si subtila polisare a lucrarilor sale nu inseamna doar un notabil act artizanal, ci o veritabila smerenie a fiintei. La Constantin Radulescu spiritul traieste sub semnul proteguitor al cumpenei si inregistreaza fara disperare metafizica, orele unui anotimp in care frumosul si visul lucreaza impreuna, intelepciunea si patosul, lumina si cenusa se conditioneaza si se ingaduie uneori, cu o neverosimila dificultate…