FILIT. Sau frumoasa lectie a Iasilor

Acum, cand scriu aceste randuri, tocmai m-am intors dintr-o calatorie ametitoare intr-un Iasi al cartilor si scriitorilor, care isi duce mai departe, cu un farmec coplesitor, traditia literara.

Nu mai fusesem niciodata la Iasi asa cum nici la un festival de literatura nu mai fusesem. Am plecat spre FILIT, asadar, cu mari asteptari, ca sa ma intorc cu toate asteptarile-mi depasite.

Despre a doua editie a Festivalului International de Literatura si Traducere Iasi, veti auzi, cel mai probabil, numai de bine, fie ca o vor spune scriitori, jurnalisti sau oameni din public. Caci cu totii, noi cei care am fost acolo, am cazut prada acestei forme aparte de rezistenta prin cultura, cum o numea duminica seara, de pe scena Teatrului National “Vasile Alecsandri”, Matei Visniec, autorul cartii preferate din acest an a liceenilor ieseni.

Cat despre mine, novice in ale evenimentelor din acest segment cultural, care imi e insa cel mai drag dintre toate, am incercat in fiecare dintre zilele petrecute acolo sa aleg cat mai iscusit intre intalnirile trecute in program. Nu a fost usor, fiecare te atragea prin ceva, iar multe dintre ele raman, pe buna dreptate, intalniri memorabile.

Pe Herta Muller am ascultat-o de la balconul Teatrului National, stand pe scari, alaturi de atatia liceeni si studenti. De fapt, chiar m-am bucurat ca uitasem sa-mi ridic invitatia, caci parca si mai frumos imi voi aminti astfel momentul in care am vazut-o pe autoarea cartii Inca de pe atunci vulpea era vanatorul, romanul meu preferat din tot ce a scris si “probabil cartea cea mai romaneasca a acestei mari autoare de limba germana“, dupa cum o descria candva Ernest Wichner, moderatorul discutiei din Sala Mare a teatrului iesean. Am auzit-o pe Herta Muller vorbind despre deportarea mamei sale, despre literatura ca terapie, despre cum expresiile romanesti iau forma literaturii, am auzit-o citindu-si colajele literare si am parasit teatrul impregnata de stilul acestei scriitoare care stie sa-si poarte atat de personal arta si dincolo de filele cartilor, in simpla prezenta, care invaluie, discret si puternic, tot ce-o inconjoara. Si e fermecatoare mai ales prin felul cum nu scoate in fata acel atribut de intelectual, de care adesea abuzeaza scriitorii (si asta-i singura latura a lor care in ochii mei ii face mai putin frumosi), ci dimpotriva. In Herta Muller nu e nici urma din incrancenarea intelectualului, ci sesizezi la ea un spirit ludic, si un spirit liric care nu o paraseste nicio secunda, si un umor nealterat nici de premiul Nobel.

Inaintea acestei intalniri, Serile FILIT ii prezentasera pe David Lodge si Guillermo Arriaga.

Si tot in Sala Mare a Teatrului “Vasile Alecsandri”, aveam sa ii ascult in serile urmatoare pe Mircea Cartarescu si pe Norman Manea. Dar despre ce am pastrat in memorie din cuvintele lor, voi scrie in revista The ONE de noiembrie.

Mare parte din zile am fost un spectator avid al discutiilor de la Casa Filit, unde i-am vazut pe Matei Visniec, Marin Malaicu-Hondrari, Simona Sora, Marta Petreu, Ioana Nicolaie, James Meek si multi altii. Cand nu eram la teatru sau la Casa Filit, hoinaream prin oras, aproape, la Casa Dosoftei sau Casa Poeziei, locul unde se intalneau de obicei poetii, sau mai departe, pe Copou, plimbandu-ma printre carti la Bookfest, vizitand expozitiile din muzeele lui Creanga si Eminescu sau doar scriindu-mi gandurile intre doua cafele si cateva pagini citite la terase.

Iar noptile uneori incepeau cu un cocktail, cum a fost in seara de sambata, cand editura Polirom a organizat o receptie la Hotel Traian, de la care aveam sa plec insa repede, cu parere de rau, dar nevrand sa pierd nici ocazia de a-l asculta pe Mircea Cartarescu. De obicei, noptile astea se incheiau cu concerte. Asa aveam sa o ascult la Iasi si pe Alexandrina Hristov, cantand intr-o rochie lunga si alba pe scena teatrului, pentru un public de toate varstele, dar mai ales tanar. Petrecerile continuau la Casa Filit, pana inspre orele diminetii, cu nopti albe ale poeziei, urmate de alte concerte pe care le auzeam, aproape in somn, din camera de hotel. Asa am ascultat, de exemplu, concertul trupei Kumm. Apoi, dimineata, rasfoiam ziarul de 16 pagini, editat in fiecare dintre cele cinci zile ale festivalului.

Ajunsa acasa, aveam sa citesc pe livreshebdo.fr un articol cu titlul Iasi, capitale inedite de la litterature europeenne, dovada ca festivalul asta atat de drag noua, acelora care l-am simtit pe pielea noastra, a ajuns pana in Franta, unde trece drept un eveniment amplu, la originea caruia stau trei scriitori romani: Dan Lungu (Directorul Muzeului Literaturii din Iasi si managerul Filit), Lucian Dan Teodorovici si Florin Lazarescu.

Plecasem de la Iasi carand dupa mine un bagaj cultural care atarna mai greu decat la dus. In plus, aveam, ca multi altii, entuziasmul ca astfel de evenimente se intampla si in Romania. Insa in autocar, intr-o meditatie din miez de noapte, mi-am dat seama ca ceva ma nemultumea. M-am intrebat atunci cum se face ca in Bucuresti, orasul de care ma leaga tot, nu avem niciun mare festival. Cum se face ca la acest capitol Bucurestii au ramas in urma atator alte orase? Caci daca teatrul isi are principala adresa la Sibiu, acolo unde se intampla in fiecare vara FITS, daca filmul a devenit sinonim cu Clujul pentru TIFF, daca cel mai cool festival de muzica e fie timisoreanul Plai, fie transilvaneanul Electric Castle (dupa gust!), daca Iasii si-au adjudecat literatura prin FILIT, noua chiar nu ne mai ramane nimic?

Poate ca viata culturala e mai intensa la Bucuresti, dar unde-i e anvergura? De ce la noi marile institutii culturale sunt mai auzite atunci cand se plang de lipsa banilor decat atunci cand initiaza evenimente? De ce evenimentele bucurestene sunt atatea si atatea, dar le lipseste amploarea care sa ne faca sa ne amintim de ele multa vreme si sa le transforme in traditii ce aduna zeci si sute de oameni? (Din intrebarile fetei care se incapatana sa nu-si piarda naivitatea.)