Marguerite Duras – Ochi albastri, parul negru

In cartea lui Duras, obsesia devine boala a doi oameni pierduti, dependent fiecare de obsesia celuilalt si care, pana la final, devin una si aceeasi persoana.

Un barbat vede un altul printr-un geam si simte un soi de atractie sora cu dragostea. In aceeasi seara, vazandu-l napadit de lacrimi, o femeie cu ochi albastri si par negru se apropie de masa lui, iar prezenta ei ii aduce aminte de barbatul pe care il pierduse cu cateva ore in urma. Cei doi isi marturisesc singuratatea unul altuia, iar el, din simpla dorinta de a o vedea dormind, ii propune sa-l urmeze in camera sa de langa mare, unde, impreuna, isi vor satisface nevoia de somn, de a plange, de a se simti doriti si, in fond, de a se dezechilibra reciproc.Pornind de la imaginea femeii care isi acopera fata cu o bucata de matase neagra pentru a-si ascunde temerile si adevarata personalitate, autoarea insufla cititorului o atmosfera intunecata, incarcata de singuratate si sentimentul unui sfarsit neanuntat, dar iminent.

Romanul este, in principiu, o poveste indecenta despre lipsa de comuniune dintre doua persoane si analizeaza ideea de iubire-obiect nascuta intre oameni care isi doresc lucruri total diferite, dar care ajung sa aiba scopuri similare.Presarat cu singuratate si disperare, cu distanta, teama si durerea de a nu-l cunoaste niciodata – emotional si fizic – pe omul dorit, textul se indeparteaza tot mai mult de parametrii firescului sexual, motiv pentru care ar putea lasa o senzatie neplacuta conservatorilor, nefiind recomandat nici celor care vad prima data numele “Duras” pe o coperta.

“El se plimba de jur imprejurul cearsafurilor si de-a lungul zidurilor. Ii cere sa nu doarma, sa ramana goala si fara bucata de matase. El da ocol trupului ei.” – aceasta imagine, extrasa din carte, mi-a dat senzatia unul animal care da tarcoale prazii, nehotarat fiind daca ar trebui sa o omoare, sa se joace cu ea sau sa o manance.

Stilul este eliptic si obscur, iar personajele atat de afectate incat nimic din tot tragicul teatral nu reuseste sa declanseze o reala ingrijorare. Aceasta senzatie este ajutata si de faptul ca, printre randuri, un “actor” ofera personajelor indicatii scenice si de citire a replicilor, ca si cum cititorii-spectatori ar asista la o drama.

Cu toate acestea, nu rareori am avut impulsul de a inchide cartea. Am preferat, totusi, sa inghit in sec si sa merg mai departe, simtindu-ma provocata si nevrand sa cedez in fata cuvintelor care nu formeaza un amestec omogen, curgator sau erotic in stilul romanului “Indragostitul”, ci care par mai degraba o continuare a temelor literare precedente decat un text de sine statator.