In urma cu doi ani am avut o “coliziune” insolita cu un tanar artist fotograf. Avand la mine mai multe fotografii ale sale, de mari dimensiuni, am avut proasta inspiratie sa-i fac o surpriza: am scos una dintre ele la vanzare, la o casa de licitatii. Fotografia, care se numea “Impresie. Rasarit de ploaie”, s-a vandut cu 950 de lei (noi).
M-am grabit sa-i dau vestea, fiind sigur ca el se va bucura mai mult decat mine, fotografia fiind si opera, si proprietatea lui. In plus, era o confirmare relativ certa ca lucrarea e valoroasa si ca impactul a fost puternic, de vreme ce a determinat o persoana care nu-l cunostea sa scoata 9,5 milioane din buzunar ca sa cumpere… o poza. Sunt artisti care asteapta ani intregi, uneori o viata, o asemenea confirmare. Iar lui ii iesise din prima…
Reactia m-a lasat insa cu gura cascata. Mi-a atras atentia, foarte sever, sa nu mai fac niciodata asa ceva, cu nicio fotografie de-a lui. “Nu te inteleg, i-am spus. Vanzarea prin licitatie face parte din sistemul de valorizare. Tu nu vrei sa fii cunoscut?”. Mi-a raspuns: “Ba da, vreau, dar nu asa. Cunosc sistemul asta de valorizare si il detest. Consider ca este o insulta. Si pentru arta, si pentru artist. De ce sa dau exclusivitate unui singur om, sau catorva, pentru o imagine de-a mea? Ca sa faca cu ea ce? Sa o inchida intr-o casa sau intr-un birou? E dreptul lui, e adevarat, pentru ca a platit-o cu anumite clauze. Dar am si eu dreptul meu de autor. Iar eu nu vreau sa-mi vand fotografiile ca unicat, nu vreau sa dau cuiva exclusivitati. Si nu am de gand sa traiesc din fotografie, prefer sa fac altceva. Ca fotograf vreau sa fiu total liber”.
Discutia mi-a creat o stare de disconfort maxim, pe tema facerii de bine. Pe de alta parte, artistul avea oarecum dreptate. Sistemul de valorizare este dependent de resorturile pietei de arta care este, intr-adevar, o manipulare uriasa, un malaxor monstruos in care vointa artistului dispare. Ma refer, bineinteles, la piata occidentala de arta, in raport cu care Romania are anvergura unui atelier de suveniruri.
Marii impresari, samsarii de arta universala, nu doar achizitioneaza lucrari pe care le vand la preturi fabuloase. Ei achizitioneaza si artisti, pe care ii “cresc” (intretinandu-i la nivel de subzistenta), ii storc, ii orienteaza discret, dar ferm, spre directia vandabila a momentului sau a perioadei, dupa care pe cei mai vigurosi ii scot in arena, ca pe gladiatori, si ii transforma in vedete.
Se imbogatesc din asta si artistul, si mai ales impresarul. Unul dintre acesti dealeri a fost Leo Castelli. A intrat in scena la sfarsitul anilor ‘50, cand expresionismul abstract intra in reflux, si a “pedalat” pe noile curente, pop-art, neoexpresionism, arta minimala si arta conceptuala. Contributia lui a fost uriasa in SUA, unde a modelat si orientat arta contemporana, fortand Europa si lumea sa accepte valorile americane. Lui i se datoreaza cota internationala a unor artisti ca Andy Warhol, Ellsworth Kelly, Twombley Cy, Donald Judd, Dan Flavin, Joseph Kosuth, Richard Serra, Jaspers John, Roz Lihstenstein, Frank Stella.
N-o sa stim niciodata daca aceste varfuri ale artei contemporane ar fi putut exista fara Leo Castelli. Poate ca da. Tot ce stim e ca au cunoscut gloria si prosperitatea sub presiunea unui sistem coercitiv si despersonalizant. Au lucrat si lucreaza la comanda unui client tentacular si invizibil care se numeste PIATA DE ARTA. Piata in ansamblul ei, intretinuta si manipulata de oameni ca Leo Castelli, Francois Pinault, Larry Gagosian, Bernard Arnault, carora tot ei le ofera “marfa”…
Avea dreptate tanarul fotograf. Piata de arta in sine e o monstruozitate, un business feroce. Dar acest business nu se desfasoara in afara valorii, ci pornind de la ea.
