Filip Florian despre cel mai nou roman al sau, renuntari, succes si bucuria scrisului.
Degete mici – debutul fulminant. Baiuteii – cartea scrisa la patru maini, alaturi de fratele lui, Matei. Zilele regelui – romanul cu tenta istorica, despre inceputurile habsburgilor in Romania. Si Toate bufnitele – un roman despre o prietenie frumoasa intre un copil si un aproape batran. Patru carti extrem de diferite, scrise de acelasi autor: Filip Florian. Cel mai bun autor din estul continentului, conform parerii criticilor europeni. Insa succesul sau a presupus renuntare, izolare, sacrificiu.
Toate bufnitele a fost bestseller la Gaudeamus 2012 si cred ca a fost pentru prima oara cand o carte a generat vanzari extraordinare. A fost o carte asteptata sau e vorba doar de o alegere a publicului?
Filip Florian: De mine sigur a fost asteptata, pentru ca muncesc foarte mult la orice carte. Dureaza enorm, este un ritm interior de care nu ma pot dezbara. Tanjesc si eu la un alt ritm al scrisului, nu neaparat la viteza, Doamne fereste!, ci la o inaintare mai iute cu cartea. Lucrul la un roman dureaza doi-trei ani si ajung sa astept teribil clipa aia cand se termina. Restul, cumva nu tine de mine, e o mare surpriza si atat!
Tine de publicul pe care l-ati castigat in ultimii ani.
F.F.: Probabil. Evident ca e o bucurie mare, mai ales ca eu cred foarte tare ca inca suntem intr-o perioada in care cartile sunt duse asa din om in om si nicidecum impuse unei mase de cititori de critica, de cronici. Sincer, eu de cel putin 10-15 ani nu am cumparat o carte pentru ca X sau Y a laudat-o intr-o cronica. Dintre toti cunoscutii mei, niciunul nu face asta. Avem micul nostru cerc de prieteni, e un soi de lant, ne intrajutoram literar, ca sa zic asa. Cand vezi interesul atat de mare pentru cartea ta, evident ca iti face placere, pentru ca stii ca in spate se ascunde lantul despre care vorbeam si toate lecturile astea… ce poate fi mai frumos decat sa discuti despre carti?
Cum a fost scrierea romanului Toate bufnitele fata de precedentele?
F.F.: Am scris cam la fel, ca ritm. Din momentul in care a inceput sa imi placa tema cartii asteia, a fost o chestie totala. Pentru mine scrisul este un act unilateral, nu pot sa fac multe chestii deodata sau daca fac ies niste… Cand scriu, facand-o cu o daruire din aia extrema, pana la ultima picatura de sange, ma atasez enorm de poveste, aproape ca traiesc in ea si nu-mi mai dau seama ce e in jur. Iar aceasta m-a interesat foarte mult si cu ea am facut tot ce am putut eu. Si cred foarte tare in ea. Insa da, exista posibilitatea ca unora sa nu le spuna prea multe. Pentru un om extrem de urban, de monden, care crede ca buricul lumii e Centrul Vechi cu lansarile si premierele si se vantura de colo-colo uitand ca ninge, pleaca pasarile toamna, prietenia e mare lucru pe lumea asta, uita povestea primului fum cu amicii… acestea pot parea barbarisme din epoci de care nu mai vrea sa auda. Mie toate acestea imi spun multe si cata vreme e asa, eu o sa vorbesc pe limba mea. Cred ca literatura are sansa, indiferent de planuri, sa spuna ceva – daca e literatura! Eu mi-am facut treaba, restul nu mai pot controla.
Cum alegeti povestea urmatoare?
F.F.: Imi umbla ganduri, de capul lor, ca sa zic asa – merg cu troleul, cu masina, vad niste scene… dar e cu totul scapat de sub controlul meu. Chiar ma las in voia lor, pentru ca stiu ca la un moment dat unul sigur o sa-mi dea materia pentru poveste. De la gandul acela care m-a atins puternic pot broda o poveste, dar n-am un fel de a premedita, aleg doar ce ma cucereste. In cazul acesta, dupa celelalte carti am simtit mare nevoie de altceva. Poate ca doar in mintea mea e altceva. N-as fi scris ceva precum Zilele regelui, e un sentiment de repetitie cumplit in orice forma de arta. Sa te autocopiezi e profund plicticos si nu te starneste. Acum sunt fix in perioada aceea in care ma gandesc… deja as avea doua idei, insa inca nu e niciuna atat de clara, atat de limpede, incat sa zic „Gata, asta e, ma arunc cu ea de gat in urmatorii ani de scris“. Dar se va intampla destul de curand, probabil in cateva luni.
Personaje feminine versus personaje masculine. Pe care le construiti mai usor?
F.F.: Sincer, nu m-am gandit, e interesanta intrebarea. Asa, grabit, as spune ca la fel, dar probabil ca nu-i la fel, pentru ca sunt doar barbat si nu si femeie. Probabil ca mi-e mai usor sa fiu in pielea unui personaj masculin, dar pana acum nu am simtit o piedica in crearea unui personaj feminin. Dar imi place ideea si o sa ma gandesc mai bine la ea.
Ati avut cateva lecturi publice si in Romania, dupa cele din Germania, unde proza dumneavoastra este foarte apreciata.
F.F.: Am insistat sa nu fie lansarile alea romanesti traditionale, cu niste oameni care tin speech-uri ca la mormantul cuiva. Bietul autor parca e un obiect, nu scoate nici un sunet, daca i se da voie sa spuna ceva e doar pentru un minut. Toata lumea se firitiseste la nesfarsit si apoi pleaca fericita acasa cu o carte. Pretuiesc foarte mult lecturile publice pentru ca am avut multe in strainatate si stiu ce sunt. Ai un public pentru carti, la fel cum sunt cele pentru teatru sau concert. Sunt oameni care stiu sa asculte, care sunt morti dupa literatura si realmente se stabileste o legatura cu autorul, cu cartea lui si literatura lui, nu prin intermediari care incearca sa traduca o fraza, un paragraf, ca si cum cititorul e un tampit. Faptul ca incep si la noi lecturi publice pe mine ma bucura, ca incerc de mult sa fac valurele pe tema asta. Pentru scriitori, ele sunt si o forma de a supravietui. In Germania scriitorii traiesc din onorariile de lecturi publice si drepturi de autor.
Cum ati scris Baiuteii, impreuna cu fratele dumneavoastra Matei? E o proza cu un ritm aparte.
F.F.: Am pornit cu gandul de a scrie ceva impreuna, eu am si refuzat sa vorbim de la inceput. Am stabilit ca orice va incepe unul dintre noi, sa nu-i spuna nimic celuilalt pana nu termina de scris. Dupa asta, singura conventie a fost copilaria noastra si sa nu ne asteptam unul pe altul in timp ce scriem capitolele. Cred ca asta face cartea foarte vie, daca am fi discutat se pierdea orice fel de tensiune. La un moment dat, pe fiecare dintre noi ne-a starnit ceva din capitolul celuilalt. Mie mi-a convenit foarte mult, eram pe finalul primului meu roman, Degete mici, si ajunsesem in zonele cu o incarcatura emotionala uriasa, ma faceau praf. Aveam lungi perioade in care nu faceam nimic, doar ca sa ma refac si sa merg mai departe. In pauzele alea am inceput scrisul la Baiuteii, imi era mintea la un subiect cu totul diferit, intr-un registru totalmente altfel. Asta imi facea foarte bine, dupa un capitol la Baiuteii ma intorceam foarte usor la Degete mici.
Sunteti un autor consacrat nu doar in Romania, ci si in strainatate, chiar dupa aparitia primului roman, Degete mici. Cum ati primit acest succes?
F.F.: M-a luat total pe nepregatite, sincer nici prin cap nu mi-a trecut, nici nu m-am gandit ca ar fi posibil. Veneam dupa o suferinta atat de mare ca tot ce-mi doream eu mai mult pe lumea asta – sa scriu – nu se intampla dupa aproape zece ani de gazetarie. Proza scurta pe care o scriam ajungea inevitabil in sertar si oricum ce era in sertar nu-mi placea… la un moment dat mi-am dat seama ca trebuie sa sfarsesc visul acesta tampit si mincinos ca o sa, o sa, o sa… Realmente ma prosteam in fata, sincer! Asa ca am renuntat la presa, cu costurile de rigoare, pentru damblaua mea, ca sa vad ce sunt in stare sa fac – ca e porcarie, ca iese ceva – ca sa ma lamuresc pentru totdeauna. A urmat ce stiti si sincer, a fost o uluire imensa. Marea mea bucurie s-a consumat scriind cartea aia si mai ales la incheierea ei: am simtit ca mie imi place tare mult ce a iesit. Iar bucuria aia nu se poate compara cu nimic, e curata, e autentica si e mare!
Ati avut si sustinerea neconditionata a sotiei.
F.F.: Pana la un punct da, dupa aia s-a mai conditionat. Sunt bucurestean get-beget, dar orasul nu-mi mai e drag ca odinioara si ma cam chinuie. Sotia mea a rezistat o vreme la tara, dar ca fiecare om are propriile dorinte, vise si placeri, asa ca de ani buni eu ma duc si scriu acolo si ne reunim din cand in cand. Idealul pentru mine ar fi ca atunci cand termin de lucrat, ei sa fie dincolo de usa. As fi foarte fericit si se mai intampla, dar nu atat de des pe cat mi-as dori.
Coperta cartii Toate bufnitele este creatia fiului dvs, Luca.
F.F.: Luca stia niste bucati din carte, ma auzea ca ii citesc Mirelei (n.red. sotia autorului) si si-a dat si el cu parerea de cateva ori. Oricum, citeste foarte mult si picteaza foarte bine, realmente. El a cerut sa mearga la Tonitza, din clasa a cincea. E un talent real. Si atunci i-am zis „Uite, mie mi-ar face o bucurie uriasa sa desenezi coperta, pentru ca stii bucati din carte, ce zici?“ Si a incercat, chiar a reusit din prima, fara sa faca nu stiu cate incercari.
Daca stia pasaje din carte, cum il vede pe Luci, personajul principal?
F.F.: La un moment dat a exclamat – si recunosc ca mi-a dat asa, mult oxigen: „Incredibil cum ai reusit sa faci asta! Parca ii aud pe niste colegi de-ai mei de clasa discutand.“ E un dar sa auzi asta si o dovada ca ai reusit, caci e foarte greu sa te vari in mintea unui copil.
Spuneti ca Luca citeste mult. De unde isi ia recomandarile de lectura?
F.F.: Oarecum din grupul de prieteni. A trait glorios perioada asta de fantasy si ce mai e la moda printre pusti, noroc ca pe multe dintre ele le-a primit cadou. Sunt carti foarte scumpe, e un fel de santaj pentru parinti – stii ca ei nu refuza nimic copilului si atunci pui niste preturi imense. Fix unde ar trebui sa ii agati pe copii pentru a-i atrage spre lectura. Dupa asta, a inceput sa puna intrebari despre ce carti, ce autori, cam ce gen imi placea mie in adolescenta. Si m-am trezit ca vrea dintre cartile preferate de mine. Cel mai puternic l-a impresionat Un veac de singuratate, cred ca avea vreo 11 ani cand a citit-o, l-a terminat!
